Monthly Archives: februarie 2015

EȘECUL CA SURSĂ DE ÎNȚELEPCIUNE

Un anonim, autor al unui citat celebru, afirma: „Eu sunt arhitectul propriului meu dezastru / eşec. Eu sunt stăpânul sorţii mele.” De obicei căutăm un țap ispășitor pentru eșecurile noastre. Din păcate nici măcar nu realizăm că de multe ori am fost la un pas de succes. Eșecul unei încercări ar trebui să ne dea aripi, să fie un factor motivator de a porni din nou la drum și nu un motiv care să ne facă să căutăm scuze și să găsim vinovați. Trebuie să privim eșecul ca pe o sursă de înțelepciune, din care să învățăm că nu este cazul să renunțăm, ci doar „să ne ridicăm, să ne scuturăm de praf, să privim în zare” și să pornim la drum din nou, convinși că nu vom mai face aceeași greșeală, dar mai ales convinși, că la sosire se afla împlinirea, desăvârșirea și vindecarea noastră. Trebuie să fim convinși că altă variantă nu există.
Este aproape imposibil să trecem prin viaţă fără a experimenta eşecul într-un fel sau altul. Extraordinar într-un asemenea moment este faptul că suntem singurii care putem decide cum să-l privim, din ce perspectivă. Putem vedea eşecul ca pe sfârșitul lumii sau ca pe o dovadă a neputinței noastre. Or, putem privi eşecul ca o experienţă incredibilă de a învăţa, ca pe o oportunitate. William Shakespeare spunea: „Adesea căderea este un mijloc spre a te ridica mai sus.” Pentru că acesta ne poate împiedica în viaţă doar dacă îi dăm voie s-o facă. Noi suntem cei care alegem să facem ca visele noastre să devină realitate sau să rămână niște vise imposibil de realizat; lucru scos în evidență și de scriitorul Paulo Coelho, care spunea: „ Există un singur lucru care face visurile imposibile: teama de eșec”. Așa că, putem alege în orice moment să excludem cuvântul eșec din vocabularul nostru și din viața noastră. Alpinistul clujean Vlad Căpușan afirmă: „Cel mai mare factor motivant pentru mine, este eșecul.”
De fapt întreaga vină pentru eșec o purtăm noi. De ce? Pentru că noi am hotărât că această activitate se numește eșec și nu se numește motiv pentru a porni din nou în căutare. Se numește eșec sau eșuare, doar în momentul în care noi decidem să renunțăm la acțiune, la schimbarea noastră.
Una dintre cele mai importante cauze ale eșecului este gândul că nu suntem capabili să facem această schimbare, așa-numitul: „am încercat, am vrut, am făcut, dar nu a mers”. Acesta apare atunci când nu avem convingerea că schimbarea este necesară, atunci când ne-a apărut gândul că nu vom reuși.
Când nu putem face ceva, sfârșim prin a-i acuza pe ceilalți pentru eșecul nostru, prin a găsi un țap ispășitor. Așa că, dacă ne luăm după vorbele actorului Bill Cosby, care afirma că: „Nu cunosc cheia succesului, dar cheia eșecului este să încerci să mulțumești pe toată lumea”, ne va fi foarte ușor să răstălmăcim aceste cuvinte minunate și să privim lumea din jurul nostru ca fiind cauza nereușitei noastre; la aceasta contribuind din plin și convingerea falsă că trebuie să îi mulțumim pe cei din jurul nostru, pentru a reuși să cunoaștem succesul. De parcă succesul, desăvârșirea și vindecarea noastră sunt dependente de „cantitatea de mulțumire” pe care o producem pentru alții. De ce se întâmplă asta? Pentru că uităm că fiecare are standardele proprii și că „facerea de bine” poată să ne aducă mari dezamăgiri. Și de la dezamăgire până la a considera că am eșuat, nu e, decât un pas. E mai ușor să ne degrevăm de încărcătura negativă, aruncând sarcina pe umerii altora. E mai simplu să găsim o scuză pentru eșecul nostru și nu vrem să pricepem că, de fapt, ceea ce ne creează frustrări și ne duce la eșec este atașamentul de convingerile noastre.
Germenii eșecului își fac simțită prezența în creierul nostru în momentul în care ne punem întrebarea: Ce ne provoacă? Ce ne face să vrem să ne depășim limitele? Pentru că în acel moment noi nu ne mai simțim puternici și refuzăm să ne mai considerăm responsabili pentru viața noastră. Pentru că noi am hotărât că este mai ușor de trecut peste eșec dacă găsim niște scuze. Pentru că, scuze găsim pe toate gardurile sau cu alte cuvinte: „Putem avea scuze sau putem avea rezultate. Nu le putem avea pe amândoua”.

DESPRE SCUZELE PE CARE LE GĂSIM CÂND NU AVEM REZULTATE ȘI DESPRE SCUZE CA ȘI MIJLOC DE REPARAȚIE A DAUNELOR PRODUSE ALTORA

Suntem experți în a găsi motive pentru a lăsa lucrurile așa cum sunt, sau, cu alte cuvinte: știm să găsim scuze, care de fapt nu fac decât să împiedice transformarea noastră. Odată apărută scuza, aceasta nu face decât să creeze un pseudoconfort, deoarece a sta pe loc și a nu evolua e sinonim cu a ne îmbăta cu apă rece. Luule Vilma în cartea „Să stagnezi sau să evoluezi” abordează filozofic, cu lux de amanunte această problemă, a scuzelor și a piedicilor pe care noi ni le creem și ni le punem pe drumul evoluției noastre pozitive.
După cum, bine, ați intuit, de data acesta nu este vorba despre acele scuze, care constituie o obligație morală, și care sunt absolut necesare de a fi invocate, spuse și prezentate în situația când greșim față de cineva, când producem daune cuiva. Diferența esențială între cele două categorii de scuze, este aceea, că, scuzele din prima categorie (acelea pe care le invocăm atunci când este vorba despre evoluția și transformarea noastră pozitivă) sunt foarte ușor de găsit și invocat. Paradoxul este că ne găsim scuze atât de ușor, tocmai pentru a nu ieși din zona noastră de comfort și a nu face ceva care este doar în beneficiul nostru (transformarea noastră pozitivă aducând cu sine îmbunătățirea calității vieții noastre). În cazul scuzelor din a doua categorie (cele absolut necesare a fi prezentate, atunci când comitem o greșeală în fața cuiva) situația stă exact invers. Ne vine greu să ne recunoaștem greșelile, orgoliul nostru funcționează din plin, avem fălcile încleștate și nu putem rosti banalul „îmi pare rău” sau „am greșit, vă rog să mă scuzați”. Sperăm ca fapta noastră să treacă neobservată, ca cei în cauză să nu se sesizeze, pentru a nu ne pune orgoliul (ego-ul nostru) în fața situației de a pleca capul în fața cuiva. Chiar dacă noi am comis boroboața. Ne încărcăm cu gânduri și emoții negative, ne intoxicam viața făcându-ne o multitudine de scenarii, care mai de care mai proaste, care de fapt sunt rodul gândirii noastre (scenarii absolut subiective), fără să conștientizăm că reparația morală a faptelor noastre, ne-ar aduce liniștea și ușurarea. Nu este cazul să ne căutăm și să ne găsim nouă scuze pentru prezentarea scuzelor care pot remedia această situație neplăcută care poate deveni conflictuală. Câteva exemple, pentru a înțelege ce înseamnă să ne găsim nouă scuze, pentru a nu prezenta scuze reparatorii sunt expresiile: „este inutil să îmi cer scuze pentru că a trecut ceva timp și probabil a uitat”, sau: „de ce mi-aș cere scuze, pentru ceva care i se poate întâmpla oricui”, sau…. Ceea ce nu conștientizăm, este că toată lumea așteaptă reparația daunelor produse propriei persoane și că nu uită, oricât de mult timp ar fi trecut de la eveniment. „Iert dar nu uit” este o expresie încetățenită, care ar trebui să fie prezentă în conștiiința noastră și care ne-ar scuti de o serie de gânduri negative, de emoții proaste și de consum energetic inutil. Pentru că „păcatul mărturisit, este pe jumătate iertat”. Stă în puterea noastră să ne păstrăm verticalitatea și să ne recunoaștem greșelile, remedind în felul acesta daunele pe care le producem celor din jurul nostru. Și asta fără ca ego-ul nostru să se simtă lezat sau doborât de pe soclu, dar mai ales, fără să avem așteptarea, ca anturajul nostru să procedeze la fel în cazul în care cineva ne produce nouă o daună. Deoarece nu avem toți aceleași standarde de interpretare și de integrare a faptelor noastre. Reparația daunelor (morale, fizice sau de altă natură), sinceritatea și capacitatea de a recunoaște și a ne remedia greșelile, este o caracteristică personală, dependentă de standardele și subiectivitatea individuală. În nici un caz nu vom pica de proști, în momentul când ne prezentăm scuzele pentru greșelile și daunele create altora. Poate doar în imaginația noastră „picăm de proști”. Nimic însă nu se poate compara cu mulțumirea sufletească a asumării faptelor noastre, și cu zâmbetul pe care îl vom sesiza când ne vom privi în oglindă. Asta în primul rând, pentru că recunoașterea, conștientizarea și asumarea faptelor noastre, denotă maturitate și dorință de schimbare, dorință de evoluție pozitivă. În al doilea rând, asumarea responsabilității faptelor noastre ne scutește de note explicative și consfințește calitatea noastră umană, precum și integritatea și obiectivitatea conștientului nostru. În al treilea rând, toate acestea trebuie făcute fără a aștepta recunoștință, laude și aplauze pentru deciziile noastre.
Dar despre Recunoștință și despre Puterea Recunoștinței cu altă ocazie.
Întreaga realitate este un proces dinamic, dă semne că lucrurile se mișcă, evoluează, deci situația cere transformare din partea participanților. Nimeni nu va putea face niciodată transformarea în locul nostru și nici nu ne va putea învăța cum să o facem, pentru că sursa transformării este în interiorul nostru. Trebuie să privim transformarea și implicit evoluția noastră ca pe ceva pornit din noi și de la noi, fără a avea nici măcar o secundă senzația că suntem condamnați să facem acest joc. Sau chiar mai grav decât atât este să ne simțim de parcă am fi prizonierii unei realități „virtuale”, prefabricate, pe care ne-am asumat-o, fără să fim conștienți de ceeea ce facem și fără să o simțim, ca și când ne-ar fi obligat cineva să facem acest lucru. Asta da scuză, ce părere aveți?! Lipsa de încredere în noi nu va face decât să întârzie și să îngreuneze procesul transformării și implicit al evoluției noastre. Scuzele nu fac decât să ne distragă de la treaba pe care o avem de făcut.
Cea mai bună zi din viața noastră va fi atunci când vom renunța la scuze, când vom înceta să ne mai argumentăm inactivitatea sau imobilitatea, când ne vom decide să acceptăm responsabilitatea și vom admite când greșim.
Începutul sfarșitului scuzelor nu este altceva decât începutul transformării noastre. Inginerul americam Frank Banks spunea: „Dacă îți dorești cu adevarat, vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză”. Despre această afirmație, nu putem spune altceva decât că, este cât se poate de adevărată. Asta pentru că atunci când vrem să facem ceva cu adevărat, întotdeauna vom găsi o soluție și inevitabil vom găsi calea să ducem activitatea (acțiunea) la bun sfârșit. Dacă în schimb, ne dorim doar așa „de ochii lumii”, inevitabil, ne va lipsi elanul și motivația înfăptuirii acestei acțiuni, și vom găsi diverse scuze (doar tolba este plină) pentru a ne justifica nereușita.
Un alt citat celebru spune: „Eu sunt arhitectul propriului meu dezastru / eşec. Eu sunt stăpânul sorţii mele. Eu sunt căpitanul sufletului meu.” De obicei căutăm un țap ispășitor pentru eșecurile noastre. Din păcate nici măcar nu realizăm că de multe ori am fost la un pas de succes. Eșecul ar trebui să ne dea aripi, să fie un factor motivator de a porni din nou la drum și nu un motiv care să ne facă să căutăm scuze și să găsim vinovați. De fapt întreaga vină pentru eșec o purtăm noi. De ce? Pentru că noi am hotărât că această activitate se numește eșec și nu se numește motiv pentru a porni din nou în căutare. Pentru că noi am hotărât că este mai ușor de trecut peste eșec dacă găsim niște scuze. Pentru că, scuze găsim pe toate gardurile sau cu alte cuvinte: „Putem avea scuze sau putem avea rezultate. Nu le putem avea pe amândoua”.
Și asta o putem face doar noi. Stă în puterea noastră să decidem să terminăm cu scuzele.